Am vrut sa scriu aceste citeva cuvinte atunci cind am aflat cumplita veste, dar degetele gaseau cu greu tastele, iar mintea imi era pur si simplu crispata de durere. Nu pot crede nici acum ca nu mai e. Si abia ce ma reintilnisem cu el acum 2-3 saptamini si apucasem sa-i urez sanatate si un an nou fericit… Ma doare teribil faptul ca vremurile astea infernale si drumurile noastre catre alte zari au facut intilnirile noastre atit de rare, si ale mele, si ale fostilor nostri colegi…
Dar eu l-am urmarit mereu de la distanta, cu mare condescendenta si respect: si eu, ca si multi altii, ma simt un privilegiat ca am avut asa onoare de a ma numara printre cunostintele lui. Nu indraznesc sa spun prieten, poate amic; nu stiu ce-am fost eu pentru el, dar el pentru mine a fost un prieten. Un prieten pe care-l stiam acolo mereu, dar reintilnirile noastre nu pareau a fi fost nicicum marcate de implacabilul contor al lui Cronos. Parca abia ne revazusem… In ultimii 4-5 ani ne revedeam din ce in ce mai des, mai mult sau mai putin accidental, chiar si de 1-2 ori pe saptamina. Oare asta sa fi fost o intimplare?
Jurnalistul Florin Zamfirescu a incetat din viata. Eu unul nu am cunoscut un om mai daruit cuvintului ca Florin. A fost o veritabila torta a carei caldura si lumina ii era oferita cu adinca bucurie oricui din preajma-i. Azi am citit pe niste forum-uri citeva comentarii in urma postarii acestei vesti dureroase si am descoperit ca avea si dusmani. Da, asta este cu adevarat exceptional! Pentru ca numai oamenii cu adevarat remarcabili au si dusmani! Dar pe Florin nu dusmanii au fost cei care l-au incoltit si l-au determinat sa reuseasca in viata. El a reusit pentru ca nu a vazut un dusman in nimeni. A intins mina oricui i-a cerut-o fara sa ceara nimic in schimb.
Ne cunoscusem in armata, sistem pe care-l ura cu toata fiinta lui. A reusit intr-un fel sa-si subjuge ura si sa-si canalizeze energia catre orice putea sa-i aduca si mai ales sa ne aduca bucurie in suflete. Jurnalism, jurnalism, jurnalism. Acesta a fost visul, crezul lui, iar in timpurile acelea grele nu aveai cum sa faci ziaristica daca nu aveai o facultate. Iar facultate de jurnalism nu era, pentru ca nu erau decit 2-3 ziare centrale si unul local si… nu trebuia sa fii jurnalist ca sa scrii in hirtiile alea… Nu stiu daca acelea au fost primele lui momente de (mare) jurnalist, dar a facut din reteaua de difuzoare a unitatii militare un adevarat post de radio. Postul de radio al UM 01512 din Sibiu – acum Scoala de ofiteri “Nicolae Balcescu”! Eram 3500 de elevi-militari, TR-isti si ofiteri acolo, cit o comuna mare! Si iata ca aveam prilejul sa ascultam si altceva in afara prostiilor debitate la posturile nationale. La inceput ne-am amuzat, dar curind ne-am dat seama ca Florin luase foarte in serios acest rol. Si aceasta mica experienta sunt sigur ca a contat mult dupa ’89…
Cristina ne uimeste cu memoria ei despre articolele din “Opinia Studenteasca”. Poate ca am uitat multe dintre subiecte, dar acele farse celebre cu greu le vom putea uita, mai ales atunci cind de nenumarate ori “Opinia…” circula pe sub mina si o citeam cu totii din scoarta-n scoarta. “Opinia studenteasca” se citea si la Bucuresti cu aceeasi febrilitate: lumina venea si atunci de la Iasi, cum tot de la Iasi a (re)venit si actuala “Lumina”! S-a inscris la Facultatea de Constructii pentru ca sistemul obliga intr-un fel la niste studii superioare daca voiai sa lucrezi in presa. Nu l-a interesat meseria, dar alegerea lui atunci nu a fost citusi de putin aleatoare, pentru ca a avut singe de adevarat constructor: a construit cu greu si cu mare pasiune “Nord-Est”, “Monitorul”, “Observatorul”, “Lumea ieseanului”, “Lumina”… Nu le-a parasit, ci le-a lasat spre crestere… A sadit cultura, respect si profesionalism si a reusit sa obtina oameni stapini pe propriile destine. Si mai ales repere.
Lumina: asta e ceea ce am primit de la el cu totii. Un zimbet de o caldura rara care-ti imbratisa sufletul, oricit de grea era clipa lui sau a noastra. Este o pierdere imensa pentru toti cei care l-au cunoscut si mai ales pentru jurnalismul iesean. A fost un impatimit al cuvintului. Si cuvintele erau pentru noi, cei care-i citeam ziarele sau poeziile. Nu a trait pentru el, ci pentru noi toti. A fost un model de daruire sufleteasca, de echilibru, de corectitudine si de veritabil profesionalism in aceasta lume atit de salbatica si crunt de superficiala a acestor zile de negura. A trait cu speranta si pentru speranta lui si a celor din jur. A fost un OM care merita sa fie cu mult mai bine cunoscut de lume, dar cu deosebita lui inteligenta, rara modestie si fina delicatete a reusit sa se fereasca foarte abil de grotesca efemeritate a aparitiilor publice fara sens. Iesean prin adoptie, sper ca va ramine in istoria orasului cel putin ca un reper de cultura, moralitate si forta de renastere perpetua cum nu a mai avut Iasul de un dureros de indelungat rastimp.
Nu pot sa cred ca Florin a plecat dintre noi. El va ramine cu noi, printre noi si in noi, iar in clipele grele ne vom aminti de zimbetul lui sagalnic si imbarbatator care ne facea sa uitam incertitudinea zilei de maine si ne indemna sa traim AZI, din plin.
Sincere condoleante familiei, sa aiba mare putere sa treaca peste toate greutatile si mai ales peste durerea acestor clipe! Dumnezeu sa-l odihneasca in buna pace!
Autor: Cezar Aanicai
PS: Textul de mai sus l-am primit de la Cezar si mi-au dat lacrimile citindu-l. Nu cred ca ar mai fi nimic de adaugat…