Chinezi şi manele

Ca mai toţi copiii generaţiei mele, am avut o pasiune specială pentru “chestiile chinezeşti”. Cine n-a avut în ghiozdan, prin anii 70′-80′ (desigur, dacă era la şcoală în acea perioadă), următoarele obiecte de inventar: penar chinezesc, stilou chinezesc, creion chinezesc, radieră chinezească etc.? Scriu asta ca să punctez că n-am nimic împotriva chinezilor, ba mai mult, sunt oarecum ataşat emoţional de anumite amintiri cu iz chinezesc.

Odată cu trecerea timpului, însă, am ajuns şi eu captiv într-o paradigmă clasică a rasei albe: toţi chinezii îmi par la fel. Mă refer aici, desigur, doar la fizionomia lor şi la nimic altceva. Unul dintre coşmarurile mele recurente, chiar aşa se şi desfăşoară: îmi pierd cheia de la maşină, un chinez o găseşte şi-mi trimite un SMS să ne întâlnim într-o piaţă aglomerată, mă duc acolo, dar nu reuşesc să-l deosebesc dintr-o mie de alţi chinezi care roiesc prin zonă, în ciuda faptului că tipul îmi dăduse destule semnalmente personale şi, într-un final dramatic, rămân fără maşină, fiindcă mi-o ridică poliţia…

Acum, să vă fac necesara conexiune a chinezilor cu manelele. Probleme mea cu aceste “producţii” nu se referă la “calitatea” muzicii, ci la faptul că, pus faţă în faţă cu o manea, nu pot s-o deosebesc de altă manea, exact cum nu pot deosebi un chinez de alt chinez. Practic, aş zice că manelele sunt un univers de neînţeles pentru mine, fiindcă nu pot să le analizez, sortez şi diferenţiez. E, pe fond, o problemă de percepţie, la fel ca şi în cazul rasei galbene. Şi, tot la fel ca în cazul chinezilor, prefer să las problema acolo unde îi este locul: pe cu totul alt continent.

Leave a Reply

Your email address will not be published.