Rex, inimă de leu

În urmă cu 20 de ani, de sfântul Dumitru, a murit Bunica. Şi nu am scris din eroare cu majusculă. Bună, blândă, dar fermă, Bunica este şi astăzi prezentă în multe dintre conversaţiile mele. Prietenii care citesc aceste rânduri, cu siguranţă vor zâmbi aducându-şi aminte de perenele mele introduceri sau finaluri de frază: “după cum zicea Bunica mea”. Dar nu despre ea vreau să vă povestesc azi, ci despre bunicul meu, un personaj aspru şi bizar, care se potrivea cu Bunica mea ca nuca-n perete.

Bunicul avea şi câteva părţi bune, care îl mai absolveau, în ochii mei, de restul de păcate: iubea nespus florile, pomii, păsările de curte şi, credeam eu, câinii. Şi abia aici ajungem în miezul povestirii…

Câinele fusese numit, cu o evidentă lipsă de imaginaţie, Rex. Bunicul îi făcuse o cuşcă în fundul curţii, destul de mare ca să-i poată cuprinde statura atletică şi coada veşnic zburlită. Desigur, era o progenitură de maidanez, ceva între lup alsacian şi bişon maltez. Greu de imaginat, dar bunicul nu înţelegea să lase câinele liber prin curte, aşa că animalul târa toată ziua după el un lanţ greu, care nu-l lăsa să se îndepărteze prea mult de cuşcă.

Eu îl iubeam pe Rex la nebunie. Chiar dacă era o veritabilă fiară, câinele mă lăsa nestingherit să-l trag de coadă, de mustăţi, de urechi, de amigdale sau să-l călăresc fără să crâcnească.

Precum vă spuneam, bunicul avea o mare pasiune pentru flori – pentru trandafiri în special. Îşi îngrijea grădina cu sfinţenie şi nu accepta ca cineva să o atingă nici măcar cu o pană. În ziua cu pricina, însă, ghinionul plutea în aer. Bunicul nu reuşise să bage toate găinile în coteţ în momentul în care i-a dat drumul prin curte lui Rex, pentru jumătatea de oră de libertate la care patrupedul avea zilnic dreptul. Câinele, cu chef de alergare şi de joacă, a început să fugărească o găină rătăcită, până când a intrat în grădina cu trandafiri. Acolo, fatalmente, a rupt cam tot ce i-a stat în cale.

Bunicul, enervat la culme, a prins câinele de zgardă, l-a legat imediat în lanţ şi s-a dus să ia o coadă de lopată. L-a bătut cu multă aplicaţie, peste bot şi pe spinare. Iniţial, Rex, parcă înţelegând că a greşit, a suportat ploaia de lovituri fără să crâcnească. Mai apoi, când devenise evident pentru noi toţi că bunicul n-o să se oprească cu una cu două, câinele s-a sculat în două labe şi şi-a arătat, rânjind, colţii. Abia atunci bunicul s-a oprit, ieşind ca dintr-o transă malefică şi a pus băţul de-o parte. Câinele s-a potolit ca prin minune şi a intrat în cuşcă fără vreun sunet.

A doua zi, m-a trezit ţipătul Bunicii: “A fugit Rex… nu mai e în cuşcă… a rupt lanţul!”. Toată lumea l-a căutat prin fiecare ungher al curţii, dar patrupedul dispăruse fără urmă şi nici nu s-a mai întors vreodată.

L-am mai văzut totuşi o ultimă dată pe Rex. Bunicul meu murise de un an, iar Bunica pur şi simplu se stingea pe zi ce trece, fără să aibă vreo boală anume. Era chiar de sfântul Dumitru, ziua în care avea să moară, mai pe seară, la spital. În acea zi am plecat împreună cu mama s-o vizităm, aveam să aflu, pentru ultima oară. Pe drum, am trecut pe lângă o groapă de gunoi lăsată după construcţia unui bloc. Pe mormanul de moloz zăcea, mort de vreo câteva zile, un câine slab, jigărit şi plin de bube. Nu i-aş fi dat prea mare atenţie dacă nu mi-ar fi sărit în ochi zgarda animalului. Era, fără îndoială, Rex. Mama m-a tras ferm de mână şi ne-am îndreptat, profund tulburaţi, către spital.

Bunica era, evident, în ceasul morţii. Sunt sigur că a vrut să mai respire doar cât să-mi dea răgazul de a ajunge lângă ea. M-a apucat de mână şi mi-a spus, cu o privire rătăcită: “Cred că s-a întors Rex… du-te şi uită-te în cuşcă…”. Acestea au fost şi ultimele ei cuvinte.

Un câine bătut şi o femeie care a murit de singurătate, cam asta e povestea…

Foto: Corrine Reid via deviantart.com

Leave a Reply

Your email address will not be published.