Ninge, ninge, babele se linge

Nici nu-mi aduc aminte de când n-a mai nins aşa de frumos la Iaşi. Mărunt, fin, uniform, liniştitor. Parcă am păşit în maşina timpului, care m-a trimis înapoi, cam pe la vârsta de 5-6 ani, în vremurile fericite când încă nu fusesem dat la şcoală, locuiam la bunici, în dealul Copoului şi, în fiecare iarnă, fără excepţie, ningea frumos, regulamentar şi la timp.

Practic, mi-am adus aminte de cea mai creativă perioadă a vieţii mele, când încă nu fusesem contaminat de negura pe care o aduce şcoala peste mintea luminoasă şi imprevizibilă a copiilor. Era vremea şotiilor şi a năzdrăvăniilor cu care ne câştigam, din partea oamenilor mari, eticheta de „copii obraznici”… Etichetă pe care am considerat-o, dintotdeauna, un compliment involuntar.

Erau vremurile când mergeam la săniuş în Grădina Botanică, fiindcă altă pârtie adevărată nici nu exista în târgul Ieşilor şi nici altă distracţie mai straşnică nu se găsea la îndemână. Pe atunci, nu plătea nimeni bilet la intrarea pe pârtie, iar zăpada era un prilej de bucurie, nu numai pentru cei mici, dar şi pentru cei mari. Dacă ningea mai zdravăn, circulaţia maşinilor se întrerupea până când vremea îşi revenea în simţiri şi nimeni nu era supărat din pricina asta… Ba din contră.

În ziua de azi, mă uit în jur şi nu văd decât oameni stresaţi de zăpadă. Cu cât ninge mai mult, cu atât parcă se isterizează lumea mai tare, fiindcă, vezi Doamne, nu mai poate merge românu’ cu gipanu’ la buticul din colţ ca să-şi ia mandarine. Dacă nici zăpada nu ne mai bucură, atunci, cu siguranţă, am pierdut copilul acela obraznic şi fericit din noi…

Revenind la maşina timpului de care vă pomenisem mai sus, azi ea m-a transportat înapoi la acele ierni din copilărie, când ningea de rupea pământul, iar noi, gaşca de copii de pe strada lui Coşbuc, plecăm de dimineaţă, cu săniile de gât şi ne întorceam doar când ne răzbea foamea sau setea, dar poate nici atunci. Eram îngheţaţi, rebegiţi, ciufuliţi, transpiraţi, cu mâinile degerate în mănuşi şi cu picioarele leoarcă în bocanci, dar cu o fericire atât de intensă în priviri încât amintirea ei îmi pare, acum, de-a dreptul dureroasă… Şi cântam cu toţii, la unison, refrenul ăsta, pe care n-am reuşit să-l decriptez nici până în ziua de azi: „Ninge, ninge, babele se linge!”…

Leave a Reply

Your email address will not be published.