De obicei nu mă amestec în politică. E un principiu care mi-a adus simpatie din partea duşmanilor şi critici din partea prietenilor (din ciclul “dacă nu te implici, atunci îţi meriţi soarta”, etc.). Încerc să păstrez tradiţia, dar vreau totuşi să vă împărtăşesc un gând care nu-mi dă pace de când a căzut guvernul MRU.

USL-ul, prin vocea lui Victor Ponta, susţine că va face, citez: “cel mai cinstit Guvern pe care l-a avut România”. Eu unul aş vrea să-i acord “prezumţia de nevinovăţie” liderului PSD. Mă tem însă, nu pentru Ponta ci pentru noi toţi, că există aici o problemă strict tehnică… În ultima vreme USL-ul a adunat, de dragul trecerii moţiunii de cenzură, un morman de “gunoaie politice” şi, dacă ar fi să dăm crezare opoziţiei, PDL-ul pare chiar bucuros de aşa curăţenie de primăvară.

Povestea asta îmi aduce aminte de perioada studenţiei, când bunica (mare gospodină) mi-a făcut o vizită inopinată la cămin. Întrebarea ei a fost simplă: “Cum să găteşti, maică, ceva acătării când ai frigiderul plin de împuţiciuni?”

Unde merg? La MOŞI, moncher! 4, 5 şi 6 Novembrie la ceasurile 9 fix, până spre seară.

Ce nici cu gândul nu gândeşti, acolo găseşti. Bijuterii şi decoraţiuni, pomezi şi săpunuri, stambe, borangicuri şi bibiluri, blănuri, catrinţe, caţaveici, ibrice şi pirostrii. Handmade, vintage şi antique. Certuri, chefuri, adălmaşuri, panorame, muzici şi comedii. Poame bune şi păpuşi. Bragă rece şi vin fiert, cafea şi şerbeturi. Adevarata placintă română şi cozonaci moldovineşti! Gogoşi, turtă dulce şi colaci, gogonele, pastrame şi babic, urdă, caş şi caşcaval, trufe, vin cu ocaua şi baterii cu sifon mare.

Concerte cu muzichie veche şi piese de teatru ca pe vremea lui Conu Iordache, avocat şi mosier cu greutate… Şi un miros de grătar încins – o bunătate! Lume buluc, ceva de speriat, pe onoarea mea. Parol, madam! Te-aştept la rendez-vous!

Fotografii de la Târgul Boierului, ediţia a IV-a, Muzeul Ţăranului, 4-6 noiembrie 2011.

Click here to view the embedded video.

I am honored to be with you today at your commencement from one of the finest universities in the world. I never graduated from college. Truth be told, this is the closest I’ve ever gotten to a college graduation. Today I want to tell you three stories from my life. That’s it. No big deal. Just three stories.

The first story is about connecting the dots.

I dropped out of Reed College after the first six months, but then stayed around as a drop-in for another 18 months or so before I really quit. So why did I drop out?

It started before I was born. My biological mother was a young, unwed college graduate student, and she decided to put me up for adoption. She felt very strongly that I should be adopted by college graduates, so everything was all set for me to be adopted at birth by a lawyer and his wife. Except that when I popped out they decided at the last minute that they really wanted a girl. So my parents, who were on a waiting list, got a call in the middle of the night asking: “We have an unexpected baby boy; do you want him?” They said: “Of course.” My biological mother later found out that my mother had never graduated from college and that my father had never graduated from high school. She refused to sign the final adoption papers. She only relented a few months later when my parents promised that I would someday go to college.

And 17 years later I did go to college. But I naively chose a college that was almost as expensive as Stanford, and all of my working-class parents’ savings were being spent on my college tuition. After six months, I couldn’t see the value in it. I had no idea what I wanted to do with my life and no idea how college was going to help me figure it out. And here I was spending all of the money my parents had saved their entire life. So I decided to drop out and trust that it would all work out okay. It was pretty scary at the time, but looking back it was one of the best decisions I ever made. The minute I dropped out I could stop taking the required classes that didn’t interest me, and begin dropping in on the ones that looked interesting.

It wasn’t all romantic. I didn’t have a dorm room, so I slept on the floor in friends’ rooms, I returned Coke bottles for the 5-cent deposits to buy food with, and I would walk the seven miles across town every Sunday night to get one good meal a week at the Hare Krishna temple. I loved it. And much of what I stumbled into by following my curiosity and intuition turned out to be priceless later on. Let me give you one example:

Reed College at that time offered perhaps the best calligraphy instruction in the country. Throughout the campus every poster, every label on every drawer, was beautifully hand calligraphed. Because I had dropped out and didn’t have to take the normal classes, I decided to take a calligraphy class to learn how to do this. I learned about serif and san serif typefaces, about varying the amount of space between different letter combinations, about what makes great typography great. It was beautiful, historical, artistically subtle in a way that science can’t capture, and I found it fascinating.

None of this had even a hope of any practical application in my life. But 10 years later, when we were designing the first Macintosh computer, it all came back to me. And we designed it all into the Mac. It was the first computer with beautiful typography. If I had never dropped in on that single course in college, the Mac would have never had multiple typefaces or proportionally spaced fonts. And since Windows just copied the Mac, its likely that no personal computer would have them. If I had never dropped out, I would have never dropped in on this calligraphy class, and personal computers might not have the wonderful typography that they do. Of course it was impossible to connect the dots looking forward when I was in college. But it was very, very clear looking backwards 10 years later.

Again, you can’t connect the dots looking forward; you can only connect them looking backwards. So you have to trust that the dots will somehow connect in your future. You have to trust in something–your gut, destiny, life, karma, whatever. This approach has never let me down, and it has made all the difference in my life.

My second story is about love and loss.

I was lucky–I found what I loved to do early in life. Woz and I started Apple in my parents garage when I was 20. We worked hard, and in 10 years Apple had grown from just the two of us in a garage into a $2 billion company with over 4000 employees. We had just released our finest creation–the Macintosh–a year earlier, and I had just turned 30. And then I got fired. How can you get fired from a company you started? Well, as Apple grew we hired someone who I thought was very talented to run the company with me, and for the first year or so things went well. But then our visions of the future began to diverge and eventually we had a falling out. When we did, our Board of Directors sided with him. So at 30, I was out. And very publicly out. What had been the focus of my entire adult life was gone, and it was devastating.

I really didn’t know what to do for a few months. I felt that I had let the previous generation of entrepreneurs down–that I had dropped the baton as it was being passed to me. I met with David Packard and Bob Noyce and tried to apologize for screwing up so badly. I was a very public failure, and I even thought about running away from the Valley. But something slowly began to dawn on me–I still loved what I did. The turn of events at Apple had not changed that one bit. I had been rejected, but I was still in love. And so I decided to start over.

I didn’t see it then, but it turned out that getting fired from Apple was the best thing that could have ever happened to me. The heaviness of being successful was replaced by the lightness of being a beginner again, less sure about everything. It freed me to enter one of the most creative periods of my life.

During the next five years, I started a company named NeXT, another company named Pixar, and fell in love with an amazing woman who would become my wife. Pixar went on to create the worlds first computer animated feature film, “Toy Story,” and is now the most successful animation studio in the world. In a remarkable turn of events, Apple bought NeXT, I returned to Apple, and the technology we developed at NeXT is at the heart of Apple’s current renaissance. And Laurene and I have a wonderful family together.

I’m pretty sure none of this would have happened if I hadn’t been fired from Apple. It was awful tasting medicine, but I guess the patient needed it. Sometimes life hits you in the head with a brick. Don’t lose faith. I’m convinced that the only thing that kept me going was that I loved what I did. You’ve got to find what you love. And that is as true for your work as it is for your lovers. Your work is going to fill a large part of your life, and the only way to be truly satisfied is to do what you believe is great work. And the only way to do great work is to love what you do. If you haven’t found it yet, keep looking. Don’t settle. As with all matters of the heart, you’ll know when you find it. And, like any great relationship, it just gets better and better as the years roll on. So keep looking until you find it. Don’t settle.

My third story is about death.

When I was 17, I read a quote that went something like: “If you live each day as if it was your last, someday you’ll most certainly be right.” It made an impression on me, and since then, for the past 33 years, I have looked in the mirror every morning and asked myself: “If today were the last day of my life, would I want to do what I am about to do today?” And whenever the answer has been “No” for too many days in a row, I know I need to change something.

Remembering that I’ll be dead soon is the most important tool I’ve ever encountered to help me make the big choices in life. Because almost everything–all external expectations, all pride, all fear of embarrassment or failure–these things just fall away in the face of death, leaving only what is truly important. Remembering that you are going to die is the best way I know to avoid the trap of thinking you have something to lose. You are already naked. There is no reason not to follow your heart.

About a year ago I was diagnosed with cancer. I had a scan at 7:30 in the morning, and it clearly showed a tumor on my pancreas. I didn’t even know what a pancreas was. The doctors told me this was almost certainly a type of cancer that is incurable, and that I should expect to live no longer than three to six months. My doctor advised me to go home and get my affairs in order, which is doctor’s code for prepare to die. It means to try to tell your kids everything you thought you’d have the next 10 years to tell them in just a few months. It means to make sure everything is buttoned up, so that it will be as easy as possible for your family. It means to say your goodbyes.

I lived with that diagnosis all day. Later that evening I had a biopsy, where they stuck an endoscope down my throat, through my stomach and into my intestines, put a needle into my pancreas and got a few cells from the tumor. I was sedated, but my wife, who was there, told me that when they viewed the cells under a microscope the doctors started crying, because it turned out to be a very rare form of pancreatic cancer that is curable with surgery. I had the surgery and I’m fine now.

This was the closest I’ve been to facing death, and I hope its the closest I get for a few more decades. Having lived through it, I can now say this to you with a bit more certainty than when death was a useful but purely intellectual concept:

No one wants to die. Even people who want to go to heaven don’t want to die to get there. And yet death is the destination we all share. No one has ever escaped it. And that is as it should be, because death is very likely the single best invention of Life. It is life’s change agent. It clears out the old to make way for the new. Right now the new is you, but someday not too long from now, you will gradually become the old and be cleared away. Sorry to be so dramatic, but it is quite true.

Your time is limited, so don’t waste it living someone else’s life. Don’t be trapped by dogma–which is living with the results of other people’s thinking. Don’t let the noise of others’ opinions drown out your own inner voice. And most important, have the courage to follow your heart and intuition. They somehow already know what you truly want to become. Everything else is secondary.

When I was young, there was an amazing publication called “The Whole Earth Catalog,” which was one of the bibles of my generation. It was created by a fellow named Stewart Brand not far from here in Menlo Park, and he brought it to life with his poetic touch. This was in the late 1960′s, before personal computers and desktop publishing, so it was all made with typewriters, scissors, and polaroid cameras. It was sort of like Google in paperback form, 35 years before Google came along: It was idealistic, and overflowing with neat tools and great notions.

Stewart and his team put out several issues of “The Whole Earth Catalog,” and then when it had run its course, they put out a final issue. It was the mid-1970s, and I was your age. On the back cover of their final issue was a photograph of an early morning country road, the kind you might find yourself hitchhiking on if you were so adventurous. Beneath it were the words: “Stay Hungry. Stay Foolish.” It was their farewell message as they signed off. Stay Hungry. Stay Foolish. And I have always wished that for myself. And now, as you graduate to begin anew, I wish that for you.

Stay Hungry. Stay Foolish.

Thank you all very much.

“Campionatul internaţional de gătit în aer liber” organizat la Iaşi pe 5 şi 6 martie a ratat milimetric ocazia de a fi un eveniment cu ştaif. Nici nu mai contează dacă s-a atins sau nu recordul mondial pentru “cea mai mare tocană din carne de pui cu ciuperci” atâta timp cât manifestarea a degenerat într-un bâlci nedemn de Piaţa Unirii.

Nu pot decât să aplaud reuşita pomană electorală oferită de primăria Iaşilor tuturor sărmanilor şi flămânzilor care s-au îmbulzit la faţa locului… Îmi pare sincer rău că personalităţi de înaltă ţinută din zona gastronomiei şi a vinului au cauţionat, probabil fără voia lor, acest început precoce de campanie electorală…

Din fericire, aceast eveniment în aer liber a avut şi o componentă “indoor”.  Am reuşit prin urmare să selectez şi fotografii care ilustrează faţa luminoasă a acestei manifestări, care s-a dorit una de cultură gastronomică şi enologică. Misiune (partial) îndeplinită… Tuturor, poftă buna!

Titlul nu are nimic figurativ… Fotografii făcute în Grădina Botanică din Iaşi în prima zi de marţi cu soare din 2011. Enjoy!

Într-o duminică de toamnă, privind soarele strecurându-se în casă, parcă admonestându-mă pentru starea de leneveala pe care o resimţeam după o săptămână grea, mi-am adus aminte de un text scris de Nathaniel Hawthorne: “Nu mă pot îndura să risipesc, stând în casă, ceva atât de preţios ca un răsărit de soare în toamnă. Aşa că îmi petrec în aer liber toate orele zilei”. Brusc am realizat că irosesc timp preţios! Am făcut singurul lucru pe care m-a îndemnat inima: am plecat să vizitez Crama Olteanu.

Situată la 5 km de Iaşi, în satul Vişani, crama familiei Olteanu e un loc pe care-l mai văzusem acum 2 ani. Pe atunci tocmai se terminase construcţia şi încă se făceau amenajări. Am promis că voi reveni când totul va fi gata. Zis şi făcut. În doi timpi şi trei mişcări eram deja pe drum, împreună cu toată echipa de la Good Point, urcând dealul Buciumului în lumina ireal de frumoasă a soarelui de toamnă.

N-am să vă plictisesc acum cu descrierile vinurilor pe care le-am (re)găsit aici. Despre Feteasca Regală Gramma am scris deja iar Aligote-ul Gramma va constitui cu certitudine un nou subiect pentru blogul Paharnicului. Despre vinurile lui Cătălin Zamfir, tânărul şi entuziastul enolog al Cramei Olteanu, a mai scris şi prietenul meu Costăchel aşa că n-ar fi prea multe de adăugat. Pe cei care cunosc aceste vinuri nu-i voi mai plictisi cu detalii iar pe cei care nu au avut bucuria de a le încerca nu pot decât să le recomand s-o facă!

În final aş vrea să vă împărtăşesc câteva fărâme de fericire pe care le-am adunat cu grijă în această minunată zi… Bucuraţi-vă de ele!

Am fost răpit de către o civilizaţie superioară şi teleportat cu viteza luminii pe o planetă din altă galaxie… Pentru a-mi anihila orice dorinţă de întoarcere pe Pământ am fost dus în Templu…

Dragi cititori, va asigur că nu am luat-o razna şi nici nu m-am uitat prea mult la TV. Descrierea de mai sus coincide însă, până la contopire, cu senzaţia pe care am resimţit-o când am pătruns în “Dinastia Vivanco”…

Dar s-o luăm cu începutul. “Dinastia Vivanco” nu este, aşa cum mi-a sugerat un prieten mucalit, numele unei telenovele braziliene ci denumirea unei crame din nordul Spaniei, mai precis din Rioja. Situată lângă orăşelul Briones, crama “Dinastia Vivanco” aparţine unei vechi familii de viticultori şi vinificatori spanioli care a reuşit să îndeplinească visul mai multor generaţii: construirea celui mai mare muzeu din lume închinat vinului. Rod al unei investiţii private de 1.5 milioane de euro, “Museo de la Cultura Del Vino” a fost inaugurat în 2004 de către însuşi Regele Juan Carlos I.

Situat în inima provinciei Rioja şi adiacent cramei “Dinastia Vivanco”, muzeul este construit într-o clădire ultramoderna cu trei niveluri, pe o suprafaţa de peste 10.000 de metri pătraţi. “Museo de la Cultura Del Vino” este expresia ultimă şi definitivă a pasiunii pentru vin a familiei Vivanco, în particular, şi a spaniolilor din Rioja, în general.

Am să încerc să vă povestesc, în rezumat, ce cuprinde “Museo de la Cultura Del Vino”, convins fiind că descrierea mea nu va acoperi nici 10% din realitate. Asta poate şi din cauză că în fiecare sală a muzeului, pentru fiecare subiect în parte, poţi viziona materiale video de 10-15 minute pe ecrane modulare cu sunet Dolby Surround. În aceste condiţii, chiar şi audio-ghidul în 10 limbi pe care îl primeşti la intrare devine, în scurt timp, oarecum caduc.

În ordinea sălilor parcurse, am putut vedea exponate şi materiale video despre istoria vinului (origini, tradiţii, influenţe culturale şi religioase), creşterea viţei de vie (terroir, soiuri, ciclul anual de creştere, dăunători), recoltarea strugurilor (tehnici de recoltare, sărbătorile recoltei), procesul de producţie a vinului (fermentarea mustului, etapele de obţinere a vinului alb, roze şi roşu), laboratorul oenologic (parametrii studiaţi, metode de conservare), stocarea vinului (butoaie, baricuri, sticle, dopuri), degustarea vinului (sală cu mostre de arome), îmbutelierea, etichetarea şi transportul vinului, deschiderea sticlelor (colecţie cu 3.000 de tirbuşoane) şi tehnici de servire a vinului. Dacă mai adăugăm şi faptul că fiecare subiect în parte este tratat pe o axă a timpului, din antichitate şi până în prezent, ne putem face o idee depre minuţiozitatea maniacală cu care este descris universul vinului în acest uriaş muzeu.

Ca bonus, spre final, vizităm o sală denumită “Vinul, artă şi simbol” ce cuprinde, ca teme principale, legatura dintre vin şi religie şi influenţa vinului asupra marilor artişti – pictori, sculptori şi chiar cineaşti. Trecem în continuare prin gigantica “Sală Octogonală” de învechire a vinului (cu 35.000 de baricuri) după care ne oprim (în fine!) în sala de degustare. Îmi va rămâne adânc gravat în memoria gustativă un vin roşu “Dinastia Vivanco Crianza 2007” din soiul Tempranillo, învechit 16 luni în baric şi 6 luni în sticlă, degustat aici, al cărui postgust îl mai simt parcă şi acum…

La ieşirea din muzeu, după ce parcurgem o spaţioasă sală de documentare şi un Wine Shop mare cât un supermaket, ne întâmpina încă o surpriză: “Grădina lui Bacchus”, un muzeu în aer liber cu peste 200 de soiuri de vită de vie, totul într-un decor arhaic din secolul 19… Cireaşa de pe tort.

Nu îmi aduc aminte la ce oră am intrat în muzeu şi nici la ce oră am ieşit. Vizita a durat toată ziua, dar mie mi s-a părut că am stat doar 30 de minute şi că am trecut “în goană” prin sălile de expoziţie. Chiar dacă eşti un neiniţiat în ale vinului, sigur nu te vei plictisi aici câteva ore bune, iar dacă eşti un pasionat… atunci îţi mai trebuie o zi. “Museo de la Cultura Del Vino” este un fel de Mecca pentru orice iubitor al vinului: măcar o data în viaţă trebuie să faci un pelerinaj în Rioja la “Dinastia Vivanco”!

Cand se apropie 1 mai incep sa-mi doresc sa fiu in alta tara. Proiectia mentala a sarbatorilor muncitoresti cu mici, bere si discursuri politicianiste ma ingrozeste. Dar, anul acesta am avut cu adevarat noroc.

Nu, n-am plecat din tara! Am dat curs invitatiei de a participa la o serbare campeneasca organizata la Crama Ştirbey din Drăgăşani de sotii Kripp, proprietarii de vita nobila ai domeniului. Ajungand la fata locului pe la pranz, am gasit deja multi invitati pe terasa cramei. Baronul austriac Jakob Kripp impreuna cu sotia sa, Baroana Ileana Costinescu-Kripp, nepoata printesei Maria Ştirbey, ne-au povestit istoria familiei Ştirbey, iar Oliver Bauer, vinificatorul cramei, impreuna cu sotia sa Raluca, ne-au prezentat via si vinul. Totul pe domeniul Ştirbey este facut in stil nemtesc: curat, bine ingrijit si de calitate.

Tot asa este si vinul produs aici. Am avut ocazia sa degust “de la sursa” soiurile specifice podgoriei Drăgăşani: Crâmpoşie, Tamâioasă Românească, Novac si Negru de Drăgăşani. Ziua s-a incheiat cu o degustare “pe verticala” de Merlot din anii 2004-2009. Enologul Oliver Bauer a reusit astfel sa ne arate diferentele dintre Merlot-urile produse la Ştirbey in 6 ani consecutivi.

A fost o zi mai mult decat agreabila, o fericita eludare a festivitatilor “clasice” de 1 mai. Voi reveni cu siguranta la Crama Ştirbey, o destinatie pe care o recomand cu caldura oricarui iubitor de vin si turism viticol.

“Eu sunt astăzi GPS-ul vostru!”, zise Dimitris. “Puteti să-l inchideti!”, arătă el spre micul receptor satelit de la bordul masinii… Si astfel, pret de 5 zile, la inceputul lui noiembrie 2009, am bătut vre-o 3000 de kilometri prin Grecia continentală, fără GPS, doar cu Dimitris pe post de hartă. Consultant specializat in marketingul de vin, freelancer de felul lui, băiat tanar, dinamic, parolist si ordonat (greu de crezut pentru un grec), Dimitris ne-a insotit intr-o suită de vizite facute la 5 crame din tot atatea zone viticole ale Greciei. Acest mic serial in 5 episoade descrie peregrinarile noastre.

Naoussa, 2 noiembrie 2009

La 90 de km vest de Salonic, in regiunea Naoussa Strantza din centrul Macedoniei, se afla crama Estate Chrisohoou. Afacere de familie inca din 1948, crama a renascut dupa 1994 cu ajutorul fondurilor europene. De podgorie se ocupa intreaga familie Chrisohoou: Kimis (vezi foto mai jos) si sotia lui, Betty, impreuna cu fiul si cele 2 fiice. Vinificatorul cramei este mezina familiei, Nana Chrisohoou, care a studiat enologia in Italia. Sunt oameni calzi si prietenosi, mandri de ce au realizat, fara insa a fi ostentativi sau laudarosi. Au stat cu noi o zi intreaga, ne-au aratat fiecare coltisor din proprietate si n-au dat semne ca s-ar plictisi sau ca ar avea altceva mai bun de facut. In tot cazul, s-au mirat ca niste romani au venit sa-i viziteze.

Am aflat ca soiurile de struguri specifice zonei sunt Xinomavro (rosu), Priknadi (alb) si Roditis (alb). Am vazut si mici parcele cu Merlot, Syrah, Chardonnay si Sauvignon Blanc, folosite cu precadere pentru a cupaja soiurile locale.

In sala mare de dugustare am incercat, pe indelete, toate vinurile lor. Erau minunate, fara exceptie. Cu greu ne-am hotarat ce sticle sa luam cu noi: Prekniariko 2008 (vin alb, soiul Priknadi 100%, baricat 6 luni), Xinomavro 2006 (vin rosu, soiul Xinomavro 100%, baricat 12 luni, DOC), Mavro 2001 (vin rosu, cupaj Merlot 80% – Xinomavro 20%, baricat 18 luni) si Cava 2004 (vin rosu, cupaj Xinomavro 65% – Merlot 35%, baricat 18 luni).

Dumnezeu a fost foarte generos cu Naoussa. Daca te-ar duce cineva acolo legat la ochi, ai putea sa juri ca esti in Toscana. Dealurile inclinate unduiesc pana in zare spre poalele muntilor Vermion. Temperatura este incredibila pentru luna noiembrie: 26 de grade. Soare, o boare de vant, liniste si serenitate. Intr-un loc ca asta as vrea sa ma retrag la batranete… (va urma).

Am vrut sa scriu aceste citeva cuvinte atunci cind am aflat cumplita veste, dar degetele gaseau cu greu tastele, iar mintea imi era pur si simplu crispata de durere. Nu pot crede nici acum ca nu mai e. Si abia ce ma reintilnisem cu el acum 2-3 saptamini si apucasem sa-i urez sanatate si un an nou fericit… Ma doare teribil faptul ca vremurile astea infernale si drumurile noastre catre alte zari au facut intilnirile noastre atit de rare, si ale mele, si ale fostilor nostri colegi…

Dar eu l-am urmarit mereu de la distanta, cu mare condescendenta si respect: si eu, ca si multi altii, ma simt un privilegiat ca am avut asa onoare de a ma numara printre cunostintele lui. Nu indraznesc sa spun prieten, poate amic; nu stiu ce-am fost eu pentru el, dar el pentru mine a fost un prieten. Un prieten pe care-l stiam acolo mereu, dar reintilnirile noastre nu pareau a fi fost nicicum marcate de implacabilul contor al lui Cronos. Parca abia ne revazusem… In ultimii 4-5 ani ne revedeam din ce in ce mai des, mai mult sau mai putin accidental, chiar si de 1-2 ori pe saptamina. Oare asta sa fi fost o intimplare?

Jurnalistul Florin Zamfirescu a incetat din viata. Eu unul nu am cunoscut un om mai daruit cuvintului ca Florin. A fost o veritabila torta a carei caldura si lumina ii era oferita cu adinca bucurie oricui din preajma-i. Azi am citit pe niste forum-uri citeva comentarii in urma postarii acestei vesti dureroase si am descoperit ca avea si dusmani. Da, asta este cu adevarat exceptional! Pentru ca numai oamenii cu adevarat remarcabili au si dusmani! Dar pe Florin nu dusmanii au fost cei care l-au incoltit si l-au determinat sa reuseasca in viata. El a reusit pentru ca nu a vazut un dusman in nimeni. A intins mina oricui i-a cerut-o fara sa ceara nimic in schimb.

Ne cunoscusem in armata, sistem pe care-l ura cu toata fiinta lui. A reusit intr-un fel sa-si subjuge ura si sa-si canalizeze energia catre orice putea sa-i aduca si mai ales sa ne aduca bucurie in suflete. Jurnalism, jurnalism, jurnalism. Acesta a fost visul, crezul lui, iar in timpurile acelea grele nu aveai cum sa faci ziaristica daca nu aveai o facultate. Iar facultate de jurnalism nu era, pentru ca nu erau decit 2-3 ziare centrale si unul local si… nu trebuia sa fii jurnalist ca sa scrii in hirtiile alea… Nu stiu daca acelea au fost primele lui momente de (mare) jurnalist, dar a facut din reteaua de difuzoare a unitatii militare un adevarat post de radio. Postul de radio al UM 01512 din Sibiu – acum Scoala de ofiteri “Nicolae Balcescu”! Eram 3500 de elevi-militari, TR-isti si ofiteri acolo, cit o comuna mare! Si iata ca aveam prilejul sa ascultam si altceva in afara prostiilor debitate la posturile nationale. La inceput ne-am amuzat, dar curind ne-am dat seama ca Florin luase foarte in serios acest rol. Si aceasta mica experienta sunt sigur ca a contat mult dupa ’89…

Cristina ne uimeste cu memoria ei despre articolele din “Opinia Studenteasca”. Poate ca am uitat multe dintre subiecte, dar acele farse celebre cu greu le vom putea uita, mai ales atunci cind de nenumarate ori “Opinia…” circula pe sub mina si o citeam cu totii din scoarta-n scoarta. “Opinia studenteasca” se citea si la Bucuresti cu aceeasi febrilitate: lumina venea si atunci de la Iasi, cum tot de la Iasi a (re)venit si actuala “Lumina”! S-a inscris la Facultatea de Constructii pentru ca sistemul obliga intr-un fel la niste studii superioare daca voiai sa lucrezi in presa. Nu l-a interesat meseria, dar alegerea lui atunci nu a fost citusi de putin aleatoare, pentru ca a avut singe de adevarat constructor: a construit cu greu si cu mare pasiune “Nord-Est”, “Monitorul”, “Observatorul”, “Lumea ieseanului”, “Lumina”… Nu le-a parasit, ci le-a lasat spre crestere… A sadit cultura, respect si profesionalism si a reusit sa obtina oameni stapini pe propriile destine. Si mai ales repere.

Lumina: asta e ceea ce am primit de la el cu totii. Un zimbet de o caldura rara care-ti imbratisa sufletul, oricit de grea era clipa lui sau a noastra. Este o pierdere imensa pentru toti cei care l-au cunoscut si mai ales pentru jurnalismul iesean. A fost un impatimit al cuvintului. Si cuvintele erau pentru noi, cei care-i citeam ziarele sau poeziile. Nu a trait pentru el, ci pentru noi toti. A fost un model de daruire sufleteasca, de echilibru, de corectitudine si de veritabil profesionalism in aceasta lume atit de salbatica si crunt de superficiala a acestor zile de negura. A trait cu speranta si pentru speranta lui si a celor din jur. A fost un OM care merita sa fie cu mult mai bine cunoscut de lume, dar cu deosebita lui inteligenta, rara modestie si fina delicatete a reusit sa se fereasca foarte abil de grotesca efemeritate a aparitiilor publice fara sens. Iesean prin adoptie, sper ca va ramine in istoria orasului cel putin ca un reper de cultura, moralitate si forta de renastere perpetua cum nu a mai avut Iasul de un dureros de indelungat rastimp.

Nu pot sa cred ca Florin a plecat dintre noi. El va ramine cu noi, printre noi si in noi, iar in clipele grele ne vom aminti de zimbetul lui sagalnic si imbarbatator care ne facea sa uitam incertitudinea zilei de maine si ne indemna sa traim AZI, din plin.

Sincere condoleante familiei, sa aiba mare putere sa treaca peste toate greutatile si mai ales peste durerea acestor clipe! Dumnezeu sa-l odihneasca in buna pace!

Autor: Cezar Aanicai

PS: Textul de mai sus l-am primit de la Cezar si mi-au dat lacrimile citindu-l. Nu cred ca ar mai fi nimic de adaugat…